Demnitatea se leaga foarte mult de sentimentul onoarei. Un om demn inspira respect. Tine de fire, de felul in care actionezi si reactionezi, de felul in care stii sau nu sa fii consecvent in principii si atitudine. Daca ai anumite idei in ceea ce priveste aspectele tale fundamentale, daca pretuiesti anumite valori si le respecti indiferent de situatie, vorbim despre demnitate. Fiecare decide pentru sine ce este demn si ce nu, dar o limita exista. Demnitatea inseamna respect: sa te respecti pe tine si pe cei din jurul tau.
Demnitatea nu reprezinta inflexibilitate. Inseamna doar ca, atata timp cat crezi in ceva, sa fii consecvent in practicarea acelei idei. Poti considera ca este demn sa ai un anumit limbaj si sa eviti alte cuvinte, de exemplu argoul sau injuriile. Sau ca e demn sa nu raspunzi cu aceeasi moneda unei ofense, ori, dimpotriva, sa nu lasi jignirile neplatite.
Exista o seama de lucruri despre care se poate spune, destul de precis, ca sunt demne sau nu sunt demne. De exemplu, nu va putea fi considerat demn sa iti tradezi un prieten ca sa scapi tu de o pedeapsa, indiferent despre ce este vorba. Nu este etic, moral, nu tine de onoare. Prin urmare, daca actionezi astfel ca sa-ti scapi pielea, cum se spune, nu poti fi considerat demn si nu va avea nimeni, niciodata, incredere in tine.
Mandria
Mandria este o oarecare extindere a demnitatii. Nu doar ca nu accepti anumite lucruri, nu doar ca nu le consideri demne, ci le iei de-a dreptul ca pe o ofensa personala. Exista aspecte bine delimitate intre ce permiti si ce nu, iar ce nu accepti este vazut ca o adevarata degradare.
O persoana mandra are o anumita viziune, in proprii ochi, fata de persoana sa si nu admite sub nicio forma sa faca altfel decat crede de cuviinta, pentru a-si pastra imaginea nealterata. Un om mandru nu va accepta ceea ce el considera degradare, indiferent ce ar insemna aceasta degradare.
Mandria accepta mai greu un compromis. Daca demnitatea se inclina in fata ratiunii, mandria ingaduie mai greu ideea esecului. O persoana mandra isi va schimba mai greu conceptiile despre drept si nedrept, bun si rau, permis si nepermis, decat una demna. Prin urmare, mandria ar trebui sa impuna, pe langa strictetea regulilor, alegerea foarte selectiva a motivelor pentru strictete. Daca esti mandra, gandeste-te bine care iti sunt conceptiile. Si, mai ales, daca sunt realiste.
Orgoliul
Orgoliul seamana foarte bine cu mandria. Ceea ce le deosebeste este intensitatea - ceva mai mare in cazul orgoliului - si perspectiva. O persoana orgolioasa impune limite de dragul imaginii sale, insa e mai degraba ingrijorata de parerea pe care o vor avea cei din jur decat de mandrie, de propria parere despre sine.
Daca demnitatea si mandria pot fi educative, despre orgoliu nu se poate spune chiar acelasi lucru. Primele doua pot influenta, mai mult sau mai putin, propria ta fire, in functie de ceea ce doresti si crezi ca este bine, demn, normal sau anormal. Orgoliul se bazeaza, in cea mai mare parte, pe parerile celorlalti sau pe ceea ce crezi tu ca gandesc ceilalti. Iar o personalitate bazata doar pe ideile altora nu este o cu adevarat o personalitate, ci doar un simulacru. Echilibrul
"Demnitatea este ceva necesar oricarui om. Ea iti impune limite si te invata ce inseamna sa te respecti, sa-i respecti pe altii, sa ai o anumita conduita, un stil de viata al tau, in armonie cu ceilalti. Mandria cere o oarecare superioritate si, din acest motiv, ceva mai multa atentie. Orgoliul insa nu este absolut necesar unui om. O persoana orgolioasa recurge la ceilalti si la aceste pareri de obicei pentru ca este mai putin capabil sa si le sustina pe ale sale, sa aiba incredere in ele", afirma Roxana Carpiuc, psiholog.
Nu este automat adevarat faptul ca unui om demn nu-i pasa de parerea celorlalti, ca unul mandru nu va face decat asa cum crede el de cuviinta sau ca unul orgolios nu are principii. Toti avem nevoie de repere. Toti avem nevoie sa credem in ceva. Toti avem nevoie sa credem in noi. Si in acelasi timp toti ar trebui sa luam in calcul si lumea din jur, pentru ca nu suntem insule, ci interactionam permanent cu ceilalti. Daca nu am accepta si parerile lor, nu am invata, ci am stagna. Evolutia psihica ar fi compromisa. Prin urmare, un echilibru intre toate cele trei aspecte ar putea fi, daca nu solutia magica, cel putin un instrument util pentru maturizare.
