Lecţii

În viată suntem condiţionati de nişte nevoi, ca mâncarea, aerul, sau apa. Dar printre acestea se mai afla şi o nevoie fundamentală care ne structurează şi modelează ca indivizi distincţi. Această nevoie este cea de afecţiune.
Toţi oamenii au nevoie de afecţiune într-o formă sau alta, fără ea am fi nişte animale cu instinct, dar care şi ele au nevoie de dragoste până la urmă. Afecţiunea ne transformă în fiinţă cu suflet şi cu un grad de motivare pentru a trăi.
Nevoia de afecţiune ne împinge să mergem mai departe, ne alimentează să rezistăm greutăţilor din viaţă, cu alte cuvinte, dragostea ne face vii, ne animă.
Unii spun că ne naştem pentru a muri, dar nu este aşa, ne naştem pentru a trai, iar dacă a trăi nu se poate fără a iubi însemnă că ne naştem pentru a iubi. Fiecare om simte la un moment dat nevoia de a oferi afecţiune şi de a primi acelaşi lucru. Relaţia dintre doi oameni se poate caracteriza şi printr-un simplu schimb de sentimente, dar pe lingă acest schimb, noi simţim nevoia de apropiere fizică faţă de partener, dar de fapt, această apropiere este nevoia de al "avea", sau "deţine" pe celălalt.
Deci o relaţie poate fi privită şi ca un troc în care noi ne oferim propria persoană cu tot ceea ce înseamnă ea, în schimbul fiinţei partenerului.
Afecţiunea nu este numai cea a unui bărbat fată de o femeie şi invers, ci şi între prieteni sau prietene.
Noi viata ne-o conducem după ceea ce simţim: emoţii, stări de spirit, şi dispoziţii. Dacă dispoziţia în care ne aflăm ne va influenţa deciziile, înseamnă că ele vor fi luate şi în funcţie de ce dispoziţii speram noi ca vor produce.
Starea noastră de spirit este influenţată de factori prezenţi în mediul înconjurător, cum ar fi persoanele pe care le întâlnim, situaţiile în care suntem puşi, ori le observăm, sau chiar starea vremii, deci putem spune ca unele decizii pe care le luăm nu sunt subiective, deşi in unele cazuri ar trebui, aşa că în situaţia în care acele decizii au rezultate nesatisfăcătoare, vom avea o scuza spunând că nu suntem în totalitate răspunzători de situaţia pe care am creat-o.
Omul fiind foarte influenţabil din punct de vedere sentimental, este normal să apară nişte indivizi care să încerce a profita de aceasta slăbiciune.
Noi avem nevoie de iubire din primele zile ale vieţii noastre. Din momentul în care ne naştem, dragostea pe care ne-o arată mama ne va influenta mult în dezvoltarea noastră ca şi copil.
S-a demonstrat că nivelul de sociabilitate, inteligenţă şi capacitatea de adaptare de care vom fi capabili mai târziu depinde foarte mult de câtă afecţiune am primit când eram bebeluşi.
In multe cazuri omul îşi gândeşte cursul vieţii şablonistic. Adică: creste, învaţă, găseşte o slujbă, se căsătoreşte, creste un copil, şi în mare parte, cam asta este.
Desigur, fiecare speră să realizeze ceva măreţ dar, din păcate, foarte puţini vor reuşi aşa că cele enumerate mai sus vor fi principalele repere după care un individ se va ghida.
Revin, şi spun că noi consideram momentul cel mai important, acela în care va apărea un copil in viata noastră, iar pentru aceasta, noi ne vom pregăti, vom învăţa, căuta slujbă, ne vom căsători, deci tot pentru dragoste vom guverna viata cum credem noi mai eficient.
Putem spune că viata este sentiment căci fără sentiment, dragoste, afecţiune, sau cum am vrea noi să o numim, existenţa nu ar putea fi numita viata. Si am să încerc să intru în hermeneutica vieţii:
Ce este viata la om? Este conştiinţă de sine, căci fără conştiinţă de sine noi am fi doar nişte animale cu instinct. Omul are conştiinţă de sine pentru că poate gândi în sensul de a cugeta, adică se poate îndoi de unele lucruri. Poate raţiona, şi ca să îl citez pe Descartes:’’Mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist’’ Iar dacă existenţa noastră ca fiinţă este condiţionată de sentimente, căci sentimentele şi conştiinţa de sine sunt strâns legate între ele, pentru că nu poţi avea sentimente fără a fi conştient de sine, şi nu poţi fi conştient de sine fără a avea sentimente, înseamnă că statutul nostru de oameni este dat de faptul ca avem sentimente, adică putem iubi.
Aici am vorbit de dragoste, pentru că dragostea este cel mai puternic sentiment dintre toate, şi nu numai că este cel mai puternic dar fără el, celelalte sentimente nu ar putea exista. Deci, omul ca fiinţă, nu ar mai exista sau mai bine spus nu ar mai fi om fără capacitatea lui unica de a iubi.