"Inocenţa seamană, probabil, din multe puncte de vedere cu paradisul
pierdut. N-o descoperim decât prin nostalgie, după ce am pierdut-o, ca
şi copilăria. Ce ştiu despre inocenţă inocenţii? Ce ştiam despre
paradisele candorilor când locuiam în ele? Mă tem că mai nimic.
Copilăria şi inocenţa sunt descoperiri târzii, când amintirile şi
greşelile îşi alungesc umbrele. Ni le apropiem prin regret.
Nemaiavându-le, ştim ce-am pierdut. Ne e tema copilăriei o obsesie a
maturilor?
Şi poate că anumite lucruri trebuie să le pierdem ca
daruri pentru a le cuceri ca virtuţi. Trebuie să ieşim din copilărie
pentru a o iubi.
Există, aşadar, o logică în faptul că Tonitza a inceput prin a-l
picta pe Mefisto la douăzeci şi şase de ani, când încă nu-şi trecuse
nici examenul de absolvire la Şcoala de Belle Arte, şi a ajuns abia mai
târziu să picteze copii. Incepem totdeauna cu ceea ce e mai
uşor: să ne luptam cu marile probleme ale universului. Ne trebuie timp
pentru a afla că privirea unui copil poate fi mai dramatică decât
priveliştea unui cer înstelat. Şi dacă o greşeală poate fi
săvârşită oricând, nostalgia inocenţei cere, probabil, de la noi să fim
în plenitudinea tuturor forţelor. Ea este o cucerire de maturitate,
când regretele se limpezesc şi devin stravezii. Un copil n-ar fi pictat
niciodată ochii grei de vis ai copiilor din pânzele lui Tonitza, chiar
dacă ar fi avut talentul lui Tonitza. Numai un artist matur, care a
cunoscut şi orgoliul şi dezamăgirea, poate picta cu atâta înţelegere
aceşti copii timizi, susceptibili, complicaţi, visători, cu cicatrice în
suflet înainte de a fi fost răniţi, descoperind viaţa cu o uimire
reţinută, într-o aşteptare fără aşteptare. Sunt ei, cumva, simple
amintiri ale unui pictor care a crescut într-o familie numeroasă, cu
trei frati şi două surori? sau simple portrete? Cu sigurantă nu.
Oboseala lor e a lui Tonizta. Si tot a lui Tonitza e tandreţea lor. Şi
poate tocmai de aceea ne tulbura enigma acestor copii, fiindcă bănuiam
în spatele lor un om matur care a mers ani de zile pe cărarea subţire
dintre revoltă şi utopie. Plini de o viata netrăită, ei ne surprind prin
neobişnuita lor maturitate. Ştiu ceea ce nici un copil n-a aflat, că ţintele cele mai impotante sunt cele pe care le purtam în inimă şi care, chiar dacă nu le atingem ne călăuzesc.
Există ceva contradictoriu în aerul acestor copii, un amestec de
reverie şi sfâşiere care seamănă prea mult cu viaţa contradictorie a lui
Tonitza, împărţită în elanuri şi căderi, pentru a nu bănui că avem de-a
face, de fapt, cu un autoportret clandestin. Al unui pictor invins? O umanitate caldă străluceşte în ochii învinşilor lui Tonitza. O umanitate invincibilă în înfrăngerile ei.” (Un muzeu în labirint - Istorie subiectivă a autoportretului)
