Am trăit, la un moment dat, pe propria piele, o istorie care m-a
marcat profund, care a lăsat în mintea şi inima mea o cicatrice, care
nu va dispărea niciodată pentru că nu mai am posibilitatea să-i rezolv
misterul şi să-l uit apoi. Am avut un prieten care, după spusele lui,
mă iubea foarte mult, dar care era atât de rece cu mine de ziceai că
i-am omorât pisica. Nu vorbea cu mine, nu vroia să ieşim, nu vroia
nimic. Stătea lângă mine la o masă şi îşi citea concentrat cartea, eu
plângeam şi el nu avea nicio reacţie.
Nu
a fost de la început aşa. În primele săptămâni îmi scria poezii, nu
dormea noaptea că să mă privească pe mine dormind, îmi aducea mereu
flori, mă făcea să râd şi să plâng de emoţie, credeam că trăiesc o
poveste de iubire ca în filme. Într-o dimineaţă m-am trezit alături de
un alt om, total diferit, rece şi distant, care nici măcar nu se mai
deranja să mă privească. Apoi, într-o bună zi, i-am spus că vreau să ne
despărţim şi el m-a întrebat de ce. A fost cea mai ciudată relaţie din
viaţa mea şi nu-i doresc nimănui să aibă parte de aşa ceva. Anii au
trecut şi suferinţa de atunci s-a risipit, dar întrebarea „de ce” încă
îmi mai răsună uneori în urechi.
Ţi s-a
întâmplat şi ţie să te întrebi de ce cel de lângă tine nu mai este cel
pe care l-ai cunoscut, sau de ce după ce ieri îşi deschidea inima în
faţa ta, azi spune că nu mai vrea să fiţi împreună. Multe astfel de
întrebări rămân pentru totdeauna fără răspuns, la altele găseşti
soluţia abia după mulţi, mulţi ani şi zâmbeşti de infantilitatea şi
absurdul situaţiei. Există relaţii ciudate peste tot, unii sunt atât de
încăpăţânaţi sau masochişti încât le continuă chiar şi o viaţă
întreagă, curioşi parcă să vadă până unde se poate extinde calvarul. Eu
nu am avut putere şi, deşi iubeam cu înflăcărare, am întors spatele şi
am plecat auzind în urma mea o voce disperată care repeta neîncetat „de
ce pleci?”
