 Simt asta ori de câte ori descopar iubirea în
oameni de lânga mine, pe care îi credeam
straini sau indiferenti. Mi-am amintit zilele trecute
de bucurii vechi, pe care le-am trait cândva alaturi
de oameni despre care astazi nu mai stiu aproape nimic...
Prima iubire, a doua... sunt facute parca sa fie efemere,
tocmai pentru a ne da iluzia ca la un moment dat gasim
ceea ce am cautat toata viata. Se spune ca oamenii îsi
petrec cea mai mare parte a vietii în cautarea
iubirii perfecte. Unii o gasesc (sau au iluzia ca au
gasit-o), altii se zbat în ignoranta, cei mai
multi se complac în iubiri razlete carora le-au
cazut prada din frica de singuratate. Nu exista, desigur,
o teorie a iubirii, care sa ne învete cum sa reactionam
când ea se afla prin preajma. Actionam instinctual,
uneori ne merge, alteori nu, în functie de capriciile
destinului. Ceea ce ma nelinisteste este faptul ca,
tot alergând dupa iubire, am uneori sentimentul
ca, de fapt, o caut acolo unde nu trebuie sau mai degraba
ma las purtata de carari încurcate care întotdeauna
duc spre asteptare, apoi spre dezamagire. Am aceasta
revelatie ori de câte ori mi se întâmpla
sa vad o sclipire ciudata în ochii oamenilor fata
de care nu credeam ca pot simti mai mult decât
o afinitate temperamentala.
Mi s-a întâmplat recent, fata de un om
pe care îl cunosc de putin timp, dar cu care am
o relatie extraordinara, colegiala. Ne-am vazut de câteva
ori, fara premeditare, într-un cadru mai putin
conventional si asta a schimbat oarecum raporturile
dintre noi. De fapt, fiecare l-a cunoscut pe celalalt
asa cum este, dincolo de barierele artificiale, impuse
de conduita profesionala. Am aflat despre el lucruri
pe care nu le-as fi banuit.L-am socat poate cu câteva
marturisiri pe care, în mod normal, nu le-as fi
facut cuiva decât dupa ani buni de prietenie.
Nu stiu de ce am facut-o. Poate pentru ca dincolo de
dezolarea unui om care se complace într-un mariaj
ratat, am zarit undeva în zâmbetul trist
o lumina de speranta.
Am avut pentru o clipa sentimentul ca îl cunosc
de o vesnicie. E ca si cum iubirea ar fi trecut cândva
prin sufletul acela acum pustiu, ca sa ma caute pe mine
si sa îmi spuna ca alergarea prin viata nu e zadarnica.
A ajuns însa prea devreme. Sau poate ca eu am
ajuns prea târziu...
|
